Citind cartea lui Ovidiu Pecican, Noaptea soarelui răsare, ai mai întâi impresia că asişti la confesiunile şi întâmplările unui dandy, adică ale unei persoane care înlocuieşte esenţa cu aparenţa, care se lasă atras de voluptatea suprafeţelor, în acest caz, al suprafeţelor feminine, de culori, forme, mărimi şi mirosuri diferite, totul sau toate încărcate de ceva care produce sau lasă să iasă la iveală o sexualitate debordantă: „Aveam în trecutul sau prezentul meu femei frumoase, femei şterse şi femei pur şi simplu, ca semne ale unui posibil calendar, scoţând din anonimat zile şi ore puternic sau pastelat colorate, mă anturau şi înconjurau în felurite şi multe forme. Cu unele – nu atâtea pe câte mi-ar fi plăcut mie să se creadă – îmi apropiam buzele, corpurile, membrele, transpiram împreună, unul asupra celuilalt, schimbam fluide, ne exploram văgăunile şi protuberanţele, imitam modele culturale de examinare şi întrepătrundere pe care societatea noastră obişnuieşte să le numească sex, relaţii sexuale, ori chiar să le menţioneze mai frugal şi mai trivial, prin câte un singur cuvânt descriptiv sau evocator... Cu altele un duel permanent, fertil, al privirilor, învăţând să desemnez prin sclipire, întredeschidere de pleoape, uitături piezişe şi directe, diferite stări de spirit, mesaje, blocări, sau amânări, precipitări de evenimente intime ori sociale...”.

Avem, deci, sexul ca manieră de cunoaştere, de explorare, ca manieră de dezgolire intimă, senzuală, dar şi socială. Iar protagonistul, un dandy, aparent, cultivator al suprafeţelor realitaţii, în cazul său echivalând cu suprafeţele feminine. Prin urmare, masca, artificialul înlocuiesc pe a fi cu a părea, totul completat de o anumită atitudine ceremonioasă, preţioasă, pretenţioasă, ce lasă să se întrevadă, cu toate acestea, neconcordanţa dintre mască şi structura profundă: „mă descurcam destul de bine cu apropierea fizică de femei, de bine, de rău, oricât de superficial sau chiar mai profund s-ar fi pus problema, dar altfel, în jurul meu era un cerc destul de mare de... tăcere.”

Se formează un cerc al aparenţelor, al măştilor, al unui bărbat ce cucereşte, al cuceritorului prin excelenţă, al tribunului, dar uşor, uşor, cel ce cucereşte devine cel cucerit, cel ce posedă devine cel posedat, contradicţia se infiltrează în structura eului, iar situaţia devine incontrolabilă, actul carnal, febrilitatea, pulsiunile se cern, se filtrează şi lasă loc responsabilităţii, sau vor să facă loc asumării, dar mai înainte avem de parcurs un tărâm mlăştinos al eului, terorizat de spaimele, de fricile, de neputinţa sa, de fragilitatea şi efemeritatea unei lumi în care apariţia unei noi vieţi, naşterea unui copil, schimbă datele problemei.

Protagonistul se macină sub lupa propriei analize, îşi observă natura schizoidă, duplicitară: „...Şi acest sentiment chinuitor că am spus ce nu trebuia spus, sau că mai bine spuneam totul şi nu mă mai reprimam... Mereu sentimentul imposturii şi, în consecinţă, al umilinţei... La dracu cu toţi şi cu toate. Dar acum o făcusem. Urca în mine, aşa, pe negândite, împotrive celor doi «eu» prezenţi în acea clipă, «eu-tribunul» şi «eu-bufonul», simţeam cu groază că «eu-tribunul» îşi face loc şi că bufoneria sobră a reprimării nu îl mai poate ţine în loc pe primul. Aşa am angajat o discuţie despre imposibilitatea încadrării corecte a situaţiei noastre forjate la şcoala raţionalitaţii occidentale.”

Cursul romanesc este, prin urmare, surprinzător, pare că avem de a face cu un Don Juan modern, un cuceritor, care se lasă şi cucerit, care trăieşte pentru, şi al cărui scop pare să fie ceea ce găseşte, chiar şi pentru câteva clipe, în braţele unor doamne sau domnişoare disponibile sau mai puţin disponibile: „Consolare, promisiune, alinare cu gust de fericire, fie şi temprară, miză şi deznodământ, amânare a răului şi întunericului, toate se buluceau îndărătul celei mai scurte, fugare şi secrete experienţe erotice, chiar şi atunci când ea avea aerul unei împreunări brutale, lipsite de alibiuri...”. Avem şi profilul unui Casanova: „Eu eram, în tripleta pe care o formam, fără niciun dubiu «barocul». Jucam cât puteam rolul frivolului, al unui Casanova, de preferinţă, deşi, iată, nu aveam talent nici cât negru sub unghie.”

Aproape de final, şi chiar în final, protagonistul devine un Zorro, lasă jos măştile şi joacă cu propria mască, a lucidităţii, a culpabilităţii, scrijeleşte un Z, al ordinii şi dreptăţii, nu în pielea altuia şi nici măcar a alteia, ci în propria piele, procesul e dureros, sabia propriei analize despică iluziile, risipeşte fiinţa, o descompune, o descentrează: „Câteva zile, câteva ore, nişte explozii de plăcere – dacă plăcere fusese descărcarea tonică şi euforizantă oarecum de la capăt –, apoi dialoguri mai mult sau mai puţin nemulţumitoare, stânjenitoare... Şi iată-mă: anihilat, scos din ţâţâni şi, ce era mai rău, văicărindu-mă pe toate drumurile ce rău îmi merg lucrurile, cum mă înfund într-o mlaştină fără ieşire... Nici nu cred că fusese chiar plăcere. Era un soi de scurtătură, la drept vorbind, era o traversare electrică a corpului, un spasm, o bruscă încrâncenare urmată de o stranie delăsare... Şi pe urmă o regăseai pe ea. Sub tine, peste tine, în proximitate. Impregnată de transpiraţia pe care o picuraseşi asupra ei. Adiind a tine...”, alteritatea nu face decât să întoarcă oglinda eului spre propria faţă, şi spre un sine cu care e greu să faci un pact: „Mirosea a mine însumi, de nesuportat.”